Relația domnișoarei docte cu yoga

Motivația antrenorului de yoga și satisfacțiile din feedback

Dedicarea, atenția, energia investite în timpul fiecărui antrenament cu persoanele care trec pragul studioului îmi oferă satisfacții pe măsură atunci când feedback-ul venit din partea cealaltă este unul pozitiv, evolutiv și se transformă într-o experiență care trebuie împărtășită.

Yoga ca instrument de recuperare pentru o persoană afectată de depresie

Acest articol reprezintă, în bună măsură, mărturia unei persoane pe care o antrenez de mai bine de un an de zile și pe care viața a adus-o în faza unei despresii intense, yoga având, după cum vom vedea, un impact enorm în procesul de recuperare.

Asanele de yoga pentru eliberarea emoțiilor distructive

Ședințele de yoga s-au axat pe asane ce constau în dechiderea pieptului și activarea energiei din chakra inimii, eliberandu-se astfel emoțiile distructive care au contribuit la contractarea și rigidizarea mușchilor. Începutul s-a bazat pe asane, introducând treptat în practică exercițiile de pranayama și de relaxare ghidată a corpului.

Beneficiile back extension în gestionarea emoțiilor

Ce m-a determinat să lucrez pe back extension a fost faptul că atunci când suntem copleșiți de emoțiile, gândurile, situațiile la care suntem expuși la nivelul corpului fizic, tendința este de a aduce umerii către față pentru a bloca spațiul fizic al inimii cât și pe cel energetic, considerând că astfel vom reuși să creăm un zid de protecție imaginar.

Back extension lucrează pe deschiderea către partea de sentimente, ”a simți”, pe motivele care ne-au adus în punctul respectiv și ne ajută să confruntăm emoțiile.

Călătoria de descoperire în practica yoga

Practic, prima confruntare începe cu tine însuți/însăți pe salteaua de yoga în timpul fiecărei asane în parte, realizând că poți face față acolo, “pe saltea”, curajul își face simțită prezența și treptat crește, ajutându-te să acționezi și în celelalte sfere ale vieții.

Exercițiile de respirație și calmarea mintii

Succesiv am inclus și exercițiile de respirație Uyai Breath, Kabalabathy, Alternate Breathing și Humming Bee, acestea având efect de calmare și eliberare a tensiunilor din corp, aducând în același timp o stare de liniște și calm, însoțită de o claritate mentala ce contribuie la vizualizarea situațiilor din mai multe perspective.

Povestea Domnișoarei Docte în lupta cu depresia

Mai jos puteți citi relatarea experienței Domnișoarei Docte (i-am atribuit persoanei în cauză numele unui personaj dintr-o carte care m-a fascinat, asta pentru că importantă este experiența și nu numele acestei persoane).

“Am fost crescută de o mamă distimică, pe care şi acum o sperie încă diagnosticul ei, într-o familie de intelectuali obişnuiţi să-şi închidă sentimentele în suflete mai bine decât cele mai greu de deschis cochilii, ascunzând uneori cele mai închise nuanţe de griuri perlate. N-aveam mai mult de 7-8 ani când am ajuns singură la constatarea că pe mine mă dau peste cap toamnele, deşi nu auzise nimeni dintre cei dragi mie de tulburare
afectivă sezonieră.

În fine, pe la 30 de ani, după diagnostice de anorexie nervoasă, de urticarie nervoasă (da, culmea, există şi asta!), depresie postpartum, episoade depresive de intensitate moderată sau uşoară, mă săturasem deja de explicat despre dezechilibre biochimice, fond genetic, grade diferite de sensibilitate, percepţii acutizate, insomnie, anxietate, probleme care dor şi sunt reale, deşi nu sar in ochi. Oricât de aiurea ar putea să pară, mă săturasem de comparaţii cu oameni aflaţi în stadii terminale de boală, cu familii trăind din ajutorul pentru creşterea copilului, de accidente cumplite care făceau depresia să pară un mod deloc original de a cerşi atenţie.

Empatizam cu situaţiile respective, uneori îmi măreau chiar semnificativ gradul de disconfort şi de culpabilitate, dar nu, nu reuşeam să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul de fericire că sunt sănătoasă şi că nu îmi lipseşte nimic material.

Ajunsesem să mă simt vinovată că nu mi se amputase un picior, nu eram desfigurată, nu îmi lipsea concret nimic din ceea ce ar fi fost probabil mai mult decât suficient pentru un procent semnificativ din populaţia lumii, şi totuşi aveam perioade în care probleme nespuse vreodată, colcăind prin colţuri uitate de suflet, mă aruncau iar în câte-un hău din care simţeam că nu mai poate scoate nici regretul pentru conflictele din Siria, nici încurajările că sunt o femeie frumoasă, puternică, etc., nici gândul că există oameni care depind de mine, nici durerea pentru colegul confruntat cu decesul femeii dragi.

Şi mă înnebunea gândul că există în mine ceva cu desăvârşire greşit, insuficient de sensibil, frivol, care mă împiedică să ajung la gradul de mulţumire de sine care să-mi garanteze liniştea, ca unui om normal.

Aşa că am inceput să tac. Nu că aş fi avut vreodată obiceiul trăncănelii, la care mi-ar fi dat probabil dreptul sexul din care fac parte, dar ajunsesem pur şi simplu să afişez zilnic acelaşi zâmbet şi să spun invariabil că totul e bine, dacă cumva cineva avea curiozitatea să mă întrebe cum mă simt.

După nişte ani de tăcut, am ajuns să compensez. Dureri nespuse, pe care încercam să le ascund cât mai bine sub preş, să le închid sub capace cât mai etanşe, făcând permanent la modul obsesiv câte ceva, pentru a-mi umple timpul la maxim. Pentru a nu-mi lăsa liniştea de a gândi, de a simţi ce mi se întâmplă.

Cu o dăruire care friza uitarea de sine uneori, însă în care nimeni nu mai observa disperarea, ci doar o seriozitate extremă. Si da, chiar luam totul extrem de în serios, cu eforturi enorme uneori, care ajungeau uneori la limita pericolului fizic, a epuizării, a surmenajului, a absurdului. Pot să vă garantez că nu m-am lăsat uşor, şi că a durat ceva vreme până am clacat.

Am ajuns la Ana pentru că o cunoşteam, ca profesionist. Îi cunoşteam numele şi reputaţia profesională, dinainte ca ea să fi ajuns la Braşov. Eu n-am ajuns la yoga în modul deschis, direct, în care bănuiesc că aţi luat contact majoritatea dintre voi cu această nouă experienţă.

Eu am ajuns la Ana, kinetoterapeutul. Am abordat-o când am simţit că spatele meu ceda, că postura mea era tot mai defectuoasă, în ciuda cunoştinţelor anatomice şi a exerciţiilor fizice pe care le făceam cu religiozitate, conform regulilor. Faţă de yoga păstram distanţa pe care, mi-e oarecum jenă să recunosc acum, o au încă mult prea mulţi români educaţi şi informaţi ai zilelor noastre.

Aveam fie informaţii trunchiate, fie complet false şi imagini care frizau ori derizoriul, ori peiorativul. Aşa că eu am ajuns la yoga pornind de la ceva ce am numit iniţial “gimnastică medicală pentru corectarea posturii deficitare”. Pompos, dar luat foarte în serios, aşa cum făceam eu totul.

La sfârşitul primei şedinţe, Ana, deşi nu e psihoterapeut, mi-a spus, cu o precizie care părea incredibilă pentru cineva care doar mă urmărise respirând, că port prea multe pe umeri, de prea multă vreme. Si atunci m-a podidit deodată, complet nerezonabil, neraţional, neconform cu ceea ce credeam că sunt eu, plânsul, după ani de zile.

Am ajuns în final, invariabil, şi la o şedinţă de yoga. Şi-atunci a venit şocul descoperirii, din perspectiva practicantului asiduu de sport, a cât de-al naibii de greu e să menţii o poziţie, a cum se poate transpira doar stând, a modului în care îţi vorbesc nu doar anumite grupe de muşchi, ci fiecare miofibrilă în parte, a felului în care se simte corpul la final (nu doar deltoizii, dorsalii, bicepsul, sau brahioradialul, ci lucruri cărora nu doar că nu le ştiam numele, dar nici nu le percepusem vreodată prezenţa, toate la un loc şi fiecare în parte).

După ce am admis că fusesem într-o negare profundă şi că subestimasem profund fenomenul, a venit faza neîncrederii şi a temerilor: nu, eu nu voi putea face niciodată asta.

Echilibrul meu e mult prea deficitar, mobilitatea mea mult prea redusă, scolioza mea mult prea accentuată, talpa piciorului mult prea deformată, furtunile din mine mult prea intense şi ţinute mult prea multă vreme sub zăgaz, pentru ca yoga să mă poată duce şi pe mine vreodată spre uşurinţa cu care posturile se succedau la alte persoane, cu atât mai puţin spre liniştea şi seninătatea pe care o invidiam pe chipurile lor.

Nu vă imaginaţi că am cedat uşor, nici chiar în acest punct. Până sa ajung la momentul în care să recunosc în faţa mea însămi că mă « apuc » de yoga, a durat ceva vreme. Am început cu anatomia, cu partea de psihologie, de medicină, de fizică, de biomecanică, cu explicaţiile ştiinţifice, cu demonstraţiile, cu planşele, cu desenele explicite la scară redusă, cu manualele.

În limba română, mai puţin, dar m-am bazat pe Amazon şi pe engleză sau franceză, limbi în care am găsit destule cărţi de yoga scrise de medici, chiar m-a şocat să constat câtă deschidere manifestă “afară” (cum ne-am obişnuit să spunem noi) medicina alopată spre practica yoga şi de cât de multă vreme.

Am ajuns în sfârşit la practica zilnică, de puţină vreme. Am avut între timp diagnostice de episod depresiv sever, de depresie recurentă, am luat zilnic antidepresive şi sedative, am fost internată, am făcut şedinţe săptămănale de psihoterapie, cu diverşi psihoterapeuţi.

Yoga a rămas o constantă. Nu vizualizez încă lumina albă, dar mă linişteşte vocea Anei. Nu pot să mă las purtată de un singur gând, dar pot să-mi liniştesc tumultul din cap. Mă depăşeşte încă meditaţia, eu sunt încă mult prea ataşată de concret, dar pot să respir: cu plămânii, cu diafragma, cu abdomenul. Pot ţine inspirul patru timpi şi întinde expirul pe opt. Am constatat că mă linişteşte respiraţia kapalbhati şi că mă detensionează respiraţia brahmari.

Nu mă desprind de corp, dar reuşesc să mă desprind de problemă. Mă confrunt acum cu simptomele de sevraj după întreruperea tratamentului zilnic cu antidepresive, dar încerc sămi reglez respiraţia atunci când ma panichez sau am frisoane, să mă ajut de terapiile florale atunci cand transpir excesiv sau am tremurături. Am renunţat deocamdată la alta formă de mişcare, mi se pare că îmi solicit deja toţi muşchii şi îmi simt impulsurile neuronale, circulând prin toate sinapsele posibile.

Încă mi se pare frustrant când şoldul stâng nu vrea să cedeze, deşi cel drept o face, sau când montul de la degetul drept nu mă lasă să trag piciorul până la punctul de săptămâna trecută, deşi am înţeles demult şi simt zilnic că nu asta contează. Încă mă enervează cât de încăpăţânat e umărul drept, dar când îmi amintesc cum era acum un an, punctul în care am ajuns acum mi se pare de domeniul miracolului.

Nu, eu n-am ajuns la yoga în linie dreaptă. Eu am fost Toma Necredinciosul, cel care trebuie să experimenteze el însuşi pentru a se convinge. Dar, atâta vreme cât, la final, constaţi că eşti în destinaţia pe care ţi-o doreai, cred că are mai puţină importanţă cat de scurt sau de lung, de drept sau de sinuos, a fost traseul care te-a dus către ea. Până la urmă, ca să-l parafrazez pe B.K.S. Yiengar, yoga nu poate fi explicată, yoga trebuie simţită pe propria piele. ‘’